Ovidiu Milian
Este un exemplu de perseverență și implicare socială. Diagnosticat în urmă cu 15 ani cu distrofie musculară progresivă, el a transformat provocările personale într-o misiune publică de susținere a drepturilor persoanelor cu dizabilități.
Consilier local în comuna Dobrești, președinte a două organizații active în domeniul incluziunii și expert în cadrul Autorității Naționale pentru Drepturile și Protecția Persoanelor cu Dizabilități, Ovidiu Milian îmbină experiența academică – absolvent de Psihopedagogie Specială și masterand în Managementul Resurselor Umane – cu un angajament profund față de comunitate.
Credința în Dumnezeu și modelele pozitive din rândul persoanelor cu dizabilități l-au inspirat să devină nu doar un lider local, ci și un promotor al schimbării și al încrederii în potențialul fiecărui om.
1. Ovidiu, de unde îți găsești energia și motivația de a continua să te implici în atâtea proiecte, în ciuda provocărilor de zi cu zi?
„Motivația mea vine din două surse fundamentale: credința și oamenii. Credința în Dumnezeu îmi aduce liniște și puterea de a privi dincolo de limite, iar oamenii, în special cei cu dizabilități care au reușit să își construiască o viață independentă și demnă, îmi oferă inspirație constantă. Fiecare poveste de succes pe care o descopăr mă încurajează să merg mai departe și să demonstrez, prin tot ceea ce fac, că dizabilitatea nu definește valoarea sau contribuția unui om în societate.”
2. Care au fost oamenii și resursele care te-au sprijinit în parcursul tău și cum au contribuit la reușitele tale?
„Am avut binecuvântarea de a fi înconjurat, încă de la început, de oameni care au crezut în mine. În primul rând, părinții mei – cei care m-au susținut necondiționat, atât emoțional, cât și material, și care au fost alături de mine în orice pas am făcut. Apoi, un grup restrâns de prieteni apropiați, cu care colaborez și astăzi, m-au încurajat și m-au motivat să îndrăznesc să merg mai departe și să încerc lucruri noi.
Sigur că nu au lipsit nici vocile descurajatoare. Când m-am înscris la facultate, la 33 de ani, mulți mă întrebau la ce bun. Dar viața mi-a demonstrat contrariul: studiile au fost cheia prin care, câțiva ani mai târziu, am ajuns să lucrez la Autoritatea Națională, în domeniul psihopedagogiei. Cred că în viață e important să nu dăm prea multă atenție celor care ne taie aripile, ci să ne înconjurăm de oameni pozitivi, care ne inspiră și ne ridică. Aceasta este adevărata resursă.”
3. Cum ai reușit să gestionezi momentele în care simțeai că nu mai poți?
„Au existat, fără îndoială, momente grele. Uneori m-am închis în cameră, am plâns și m-am descărcat – da, și bărbații plâng, poate chiar mai des decât am recunoaște. Dar credința în Dumnezeu m-a ajutat enorm: rugăciunea, lectura Bibliei, sentimentul că nu sunt singur au fost sprijinul meu interior.
La fel de important a fost faptul că am avut în jur oameni care simțeau când trec printr-o cumpănă, fără să le spun. Prietenii mei mă sunau, mă scoteau în oraș, mă readuceau spre normalitate. Și, poate cel mai mult, m-a ajutat implicarea mea continuă. Nu am lăsat să mă copleșească gândurile, pentru că eram mereu activ, mereu dornic să fac ceva pentru ceilalți. Am realizat că sunt oameni cu probleme mult mai grele decât ale mele, și atunci mi-am spus că nu am dreptul să-mi plâng de milă. Plâng, mă ridic, și merg mai departe. Pentru că viața, oricât de complicată, merită trăită cu sens și cu folos pentru ceilalți.”
4. Ce schimbări ai observat în ultimii ani în mentalitatea și percepția societății față de persoanele cu dizabilități?
„În ultimii ani am remarcat o schimbare vizibilă, mai ales în anumite zone ale țării, unde oamenii au devenit mai deschiși și mai empatici față de persoanele cu dizabilități. Cred că acest lucru se datorează în mare măsură faptului că tot mai multe persoane cu dizabilități au ales să iasă în spațiul public: să se implice în politică, să participe la evenimente de modă, să facă sport, să fie active în proiecte culturale și sociale. Rețelele de socializare au avut și ele un rol important – prin fotografii, filmări și povești împărtășite, aceste persoane arată lumii că au potențial, competențe și o viață plină de sens.
Tot mai mulți au reușit să finalizeze studii superioare, chiar doctorate, și să devină profesori, cercetători sau specialiști respectați în diverse domenii. Vizibilitatea și implicarea lor au contribuit semnificativ la schimbarea percepției generale: din ce în ce mai mult, suntem priviți ca oameni normali, capabili să avem un rol activ în societate.
Îmi pun mari speranțe în generația tânără, care se dovedește mult mai empatică și deschisă față de nevoile noastre. În schimb, pentru o parte dintre persoanele trecute de 50 de ani, percepția rămâne mai greu de schimbat – există încă tendința de a privi persoanele cu dizabilități cu milă. Totuși, direcția este clară: România traversează o schimbare de paradigmă, iar faptul că există numeroase asociații și voluntari implicați accelerează această transformare. Cred că deja suntem pe un drum bun spre o societate mai incluzivă și mai echitabilă.”
5. Ce tehnologii folosești sau care te-au ajutat cel mai mult în viața de zi cu zi?
„Pentru mine, cea mai importantă tehnologie rămâne scaunul rulant, adaptat nevoilor mele, care îmi oferă independență și mobilitate. De asemenea, folosesc un scaun special pentru duș – acestea sunt, de fapt, singurele dispozitive asistive de care dispun în prezent.
Din păcate, în România accesul la tehnologii asistive este foarte limitat. Ele nu sunt decontate, iar prețurile sunt foarte ridicate, ceea ce face ca multe persoane cu dizabilități să nu își poată permite astfel de echipamente. Totuși, se fac pași înainte: prin proiectul TechAssist se vor acorda vouchere în valoare de 8.000 de euro pentru 4.307 persoane cu dizabilități, astfel încât acestea să poată achiziționa dispozitive asistive. Cred că pentru acești oameni viața va deveni mai ușoară și vor avea șansa de a-și îmbunătăți autonomia.
În cazul meu, având distrofie musculară progresivă, ar fi nevoie de mai multe tipuri de dispozitive care să mă ajute în activitățile zilnice. Până atunci, mă bazez pe ce am la îndemână și, foarte mult, pe sprijinul celor din jurul meu. Chiar dacă nu dispun de o gamă largă de tehnologii, folosesc ceea ce am cât mai eficient pentru a-mi păstra independența.”
