Despre fragilitatea unui rol care, uneori, nu apucă să se construiască
Din cauza dificultății în a găsi un loc de muncă, multe persoane cu dizabilități încearcă să compenseze lipsa de oportunități prin acumularea de cât mai multe studii, specializări și cursuri de formare (supracalificare adaptativă), uneori în domenii care nu au legătură între ele, sperând astfel să își crească șansele de angajare. Această strategie, deși firească și bazată pe dorința de autodepășire, are un efect secundar subtil: diluează identitatea profesională.
Supracalificarea adaptivă
Când pregătirea se extinde în prea multe direcții, fără a fi dublată de experiență practică, devine tot mai greu de definit „cine ești” din punct de vedere profesional. Focalizarea pe unul sau două domenii principale se pierde, iar performanța într-un anumit rol devine dificil de atins.
Acest comportament poate fi privit ca un mecanism de adaptare la o piață a muncii restrictivă, care nu oferă suficiente opțiuni realiste de integrare. În absența unor oportunități de aplicare concretă a competențelor, persoanele cu dizabilități ajung adesea să fie „învățăcei permanenți”, mereu pregătiți, dar rareori puși în situația de a valorifica ceea ce știu. În timp, acest cerc vicios între formare continuă și lipsa de aplicare subminează nu doar stabilitatea profesională, ci și sentimentul de apartenență la o profesie.
Dar între timp…
Pe măsură ce trec anii și o persoană cu dizabilitate nu reușește să acumuleze experiență profesională reală, șansele de angajare, oricum reduse la început, scad treptat, de la un an la altul. Situația se agravează adesea odată cu posibila deteriorare a stării de sănătate sau cu schimbările din piața muncii, care devine tot mai competitivă.
În aceste condiții, identitatea profesională proiectată în anii de studiu se estompează treptat. Visul unei cariere se lovește de realitățile structurale: barierele de acces, lipsa de experiență recunoscută și absența oportunităților de dezvoltare. În timp, imaginea de sine ca profesionist se fragmentează, iar persoana începe să perceapă o discrepanță tot mai mare între cine s-a pregătit să fie și ce i se permite să devină.
Poate că pentru noile generații aceste aspecte: compatibilitatea dintre cerințele pieței, nivelul de pregătire și tipul de dizabilitate vor fi mai bine cunoscute și mai atent analizate. Înțelegerea acestor relații este esențială pentru luarea unor decizii realiste și sănătoase privind viitorul profesional.
Concluzie
Există, fără îndoială, o nevoie reală de formare a consilierilor vocaționali și de carieră în domeniul incluziunii profesionale. Acești specialiști pot juca un rol decisiv în orientarea și susținerea tinerilor cu dizabilități, ajutându-i să-și descopere punctele forte, să-și valorifice competențele și să-și construiască o identitate profesională solidă și clară la fel ca oricare altă persoană.
