În România, statisticile nu spun totul. Aproximativ 860.000 de persoane cu dizabilități trăiesc în România (conform datelor INS 2023). Dincolo de cifre, viețile le sunt marcate de obstacole vizibile – lipsa rampelor, a transportului adaptat sau a locurilor de muncă accesibile. Însă există și o categorie de bariere mult mai subtile, dar la fel de periculoase: barierele nevăzute, cele care afectează direct autonomia și calitatea vieții.
Despre acestea vă provoc să vorbim în continuare.
1. Mentalitatea colectivă și așteptările reduse
Una dintre cele mai profunde bariere este mentalitatea societății. În cultura românească, persoanele cu dizabilități sunt adesea privite fie ca „beneficiari de ajutor”, fie ca „eroi” care înving obstacole insurmontabile. Rareori sunt văzute ca persoane capabile de independență, autonomie și auto-determinare.
Vi s-a întamplat si vouă?
Faptul că mulți părinți sau însoțitori, din grijă sau teamă, promovează supraprotecția contribuie la lipsa de încredere în propriile forțe a persoanelor cu dizabilități. Copiii sau tinerii cu dizabilități sunt frecvent încurajați să „rămână acasă” și să evite riscurile. Astfel, independența personală este îngrădită de propriul nucleu familial, nu doar de infrastructura publică deficitară.
2. Lipsa oportunităților reale de profesionalizare
În ciuda legislației (Legea 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap), integrarea profesională a persoanelor cu dizabilități rămâne marginală.
Majoritatea companiilor din România încă implementează formal „cota legală de angajare” sau preferă să plătească amenda.
Puțini angajatori înțeleg ce înseamnă adaptarea rezonabilă sau integrarea într-un mod autentic. De multe ori, persoanele cu dizabilități sunt încadrate în roluri repetitive sau slab plătite, iar acestea contribuie indirect la dependența economică și socială de familie sau stat.
În alte țări europene, angajatorii colaborează constant cu specialiști în incluziune și adaptare profesională – un model care în România este abia în formare, dar extrem de necesar.
Ai idei? Împărtășește-le cu noi pe grupul de Facebook!
3. Lipsa formării pentru viață independentă
Viața independentă nu înseamnă doar a locui singur, ci a avea abilitățile necesare pentru a lua decizii personale, a administra un buget, a accesa servicii de sănătate sau a naviga în spațiul public.
În România, puține programe abordează educația pentru autonomie (de exemplu, cum îți organizezi o deplasare în oraș folosind transportul public, cum interacționezi cu instituțiile). Această zonă, esențială pentru un trai independent, este rareori inclusă în curricula școlilor speciale sau în centrele de zi.
În comparație, în Suedia sau Olanda există centre comunitare unde tinerii cu dizabilități învață practic cum să își gestioneze viața cotidiană cu sprijin minimal.
4. Infrastructura invizibilă: lipsa de acces la servicii
O barieră mai puțin evidentă este accesul redus la servicii complementare: consiliere psihologică, coaching pentru dezvoltare personală, mentorat sau sprijin juridic. Chiar și în orașe mari, centrele publice de servicii sunt subdimensionate sau greu accesibile pentru persoanele cu mobilitate redusă sau dizabilități senzoriale.
Ai nevoi în acest sens? Scrie-ne!
5. Bariera „invizibilă” a izolării sociale
Independența nu înseamnă doar autonomie fizică, ci și rețele sociale care oferă suport emoțional și informațional.
În absența prietenilor sau a colegilor cu care să relaționeze constant, persoanele cu dizabilități se pot confrunta cu un sentiment de marginalizare care afectează motivația de a-și revendica autonomia.
Prin comparație, în Franța sau Germania, există programe municipale care sprijină participarea activă la viața comunitară: cluburi, ateliere, grupuri de inițiativă în cartiere.
Informează-te ce ONG-uri dedicate funcționează în zona ta și contactează-le!
Independența – un drept, nu un „privilegiu”
Pentru ca persoanele cu dizabilități din România să poată trăi independent, soluțiile nu sunt doar de ordin tehnic sau economic. Este nevoie de o schimbare de mentalitate care să includă:
- Construirea de rețele de suport comunitar;
- Crearea de programe de dezvoltare a abilităților de viață independentă;
- Promovarea modelelor de succes și sprijinirea leadershipului în rândul persoanelor cu dizabilități.
Independența nu înseamnă izolare sau autosuficiență absolută, ci dreptul la autonomie și la control asupra propriei vieți. România are nevoie să facă pași concreți către acest model, învățând de la bunele practici europene și sprijinind persoanele cu dizabilități să devină vizibile, implicate și libere în alegerile lor.
Spun aceasta inclusiv pentru noi, cei din comunitatea persoanelor cu abilități speciale, cei dintâi interesați ca nevoile noastre de integrare să fie corect înțelese, lucru posibil doar prin implicarea noastră activă în lumea în care trăim.
